Să ne povestim trăirile, neajunsurile, să ne colorăm istoria. Să ne acceptăm imperfecțiunea, să nu ne judecăm și mai apoi să lăsăm copilul din noi să vorbească.
Fără baliverne pe Wapp, fără apeluri pe mess, fără să fie nevoie să folosim emoticoane pentru a transmite ce simțim, fără notificări care să ne activeze senzorii reptilieni, fără să fim deranjați de niște ecrane albastre. Doar să fim.
Să fiu în fața ta și să îți las vocea să-mi bandajeze frustrările, să îmi poți alina durerile sufletești. Vreau să te descarci, să scapi de gândurile alea rele ce se repetă seara, înainte de culcare.
Să fim mai oameni, să ne bucurăm de o discuție autentică într-un loc loc unde să nu existe care să ne spună că nu e bine ce facem, un spațiu în care să nu existe cuvântul trebuie.
Să te las să-mi povestești lucruri ce n-ai avut curaj să le povestești în altă parte, să rămână secretele noastre care să nu poate fi dezgropate de nimeni.
Să te las să îmi spui care e cel mai mare vis al tău și câte sacrificii ești dispusă să înduri pentru el. Să îmi spui cât de mult te iubești, câtă grijă ai de propria persoană și cum te vezi prin ochii tăi
Să te simt, să mă simți, să te văd, să mă vezi.
Să am grijă de tine, pentru că reprezinți mai mult decât un rând dintr-un articol.
Să aflăm cine suntem cu adevărat și care sunt dorințele care ne dau poftă de viață.
Și ar mai fi atâtea de spus.
N-am să te mint, îmi place la nebunie să vorbesc cu tine, de asta, simt să îți fac un cadou, ceva ce o să te încălzească pe interior. Cred în puterea lui terapeutică și știu prea bine că ești o persoană atentă la micile detalii și știi că mereu ți-am oferit ce e mai bun. Țin la sănătatea ta și la tot ceea ce reprezinți. De asta îți ofer o cană din ceva special care o să te ajute să muți munții.
Mă crezi dacă îți spun că și bunicii noștri au băut din acest ceai? Tradiția lui dăinuie de aproape 100 de ani. Și sunt convinși că mulți oameni au avut aceste emoții când au gustat prima oară din acest ceai.
Și știi ce e și mai frumos? Faptul că ne promovează valorile de viață, naturalețea, încrederea în noi, respectul și stilul de viață sănătos.
Îmi vei mulțumi mai târziu. Vino să stăm de vorbă :).
Sursa fotografiilor: Arhivă personală
Nota: Acest articol a fost scris în cadrul concursului SuperBlog, ediția de Toamnă, 2021, în vederea probei cu numărul 3: Alegeri naturale de la Fares.
Cu cât mă întorc mai des în locul natal, îmi dau seama că există o conexiune specială care ne leagă de meleagurile copilăriei. Sunt convins că ai avut și tu aceste sentimente deosebite când te-ai întors după o perioadă îndelungată în locul în care poți spune cu maximă comoditate: „Da, mă , sunt acasă”.
Hai să lubrifiem puțin discuția și să te las să te gândești la câteva obiecte prin care ai ți-ai descrie începuturile în viață. Chiar sunt curios ce află în mintea ta, te aștept cu un mesaj privat în care să-mi povestești care sunt primele 3 comori din viața ta.
Pentru mine, cu toate că sună mai mult decât dubios, unul din primele lucruri cu care-mi identific copilăria e…
Da, ai văzut bine. Vehiculul fără autopropulsie de mai sus a reprezentat în primul rând comitetul unde ne strângeam toți copiii de pe stradă. Am avut mii de discuții la remorca asta și sunt convins că oricine din prietenii mei n-o poate uita. Până la urmă, aici am crescut și această remorcă chiar a avut o însemnătate puternică pentru noi. Țin neapărat să precizez că aveam cu toții o boală la cap încă de atunci, ne urcam în remorcă și începeam să strigăm la oamenii care treceau pe stradă, iar când se întorceau ne lăsam în jos să nu vadă, apoi începeam să râdem. Era una din micile plăceri nevinovate ale vieții..
Aici mi-am trăit o mare parte din primii ani de existență, ne sfătuiam unul pe altul cum ar trebui să ne trăim viața, ce o să facem când o să fim oameni mari, cum se pregătea naționala României să ajungă la mondiale și multe alte exemple pe care nu mi le mai amintesc. Tot aici ne certam de moarte și a 2 a zi eram prieteni de nedespărțiți. Ah, cum mă simt când scriu așa rânduri.
Prima formă de turism
Poate trebuia să pun ghilimele la turism, însă eu zic că ne încadrăm, conform definiției din DEX.
Îmi aduc aminte de cum făceam noi turism rural, fără să înțelegem ce înseamnă vreunul din cuvintele astea. Era un eveniment pentru întreaga stradă când tata avea treabă cu tractorul și ne lua cu el, în general când aducea porumb și eram toți cocoțați în remorcă și ne bucuram la maxim de fiecare călătorie.
Doar gândește-te ce era în capul nostru, un grup de copii care plecau la vânătoare de cucuruz. Bineînțeles că toate călătoriile noastre, s-au desfășurat în condiții de maximă siguranță, mereu cu un adult în spate care să ne supravegheze și cu obloanele remorcii ridicate.
Am apreciat mereu responsabilitatea cu care ne trata tata, se asigura că nu are ce să se întâmple rău cu noi. Și de fiecare dată își lua toate măsurile de protecție. Lucru pe care am încercat să-l preiau de la el, încă de când eram mic, am încercat să nu pun niciodată viața nimănui în pericol și să am grijă de persoanele din jur. Lucruri pe care am început să le văd tot mai rar în sufletele din perioada contemporană
Și să nu te las să pleci cu mâna goală, vreau să-ți împărtășesc câte ceva despre siguranța ta și a oamenilor din jur atunci când vine vorba de remorci auto
Mici recomandări
Pentru a tracta o remorcă la mașina ta, ai nevoie atât de permisul B, cât și de E, aici referindu-ne la orice de tip de remorcă. Iar dacă ai doar permisul B, poți tracta remorci, dar care să nu depășească 750kg (dacă remorca are sistem de frânare) și 600 (dacă remorca nu are sistem de frânare). Un lucru ce am observat că se mai practică în țara carpato-danubiană-pontică este faptul că oamenii nu țin cont de indicațiile din CIV (cartea de identitate a vehiculului). Mai precis, un lucru ce ar trebui respectat cu orice preț este capacitatea sarcinii de tractare.
Elementele de care se ține cont atunci când vine vorba de sarcina de tractare sunt următoarele: puterea motorului (recomandat să fie diesel pentru tractare), tipul de ambreiaj al vehiculului și rigiditatea caroseriei.
Bineînțeles că pentru a putea tracta, ai nevoie de un cârlig de remorcare. Acest cârlig poate fi pus din fabrică sau poate fi atașat ulterior. Iar la acest capitol îi pot recomanda pe cei de la Autogedal, care au o calitate deosebită atunci când vine vorba calitatea accesoriilor pentru mașini pe care aceștia le oferă. Încă un mare plus la ei că au și un blog pentru cei pasionați de auto și de turism. E de apreciat că încearcă să își educe cumpărătorii și reușesc să livreze produse de o calitate atât de înaltă. De asemenea, au o ofertă interesantă și pentru suportul de biciclete.
Iar pentru remorcă, recomandările mele ar fi să aibă cel puțin 2 axe și sistem de frânare. Un lucru la care trebuie să fim foarte atenți este faptul că după prima conectare a unei remorci electrice la mașină sistemul de parametri electronici ai mașinii poate fi modificat. E de specificat că prețul unei astfel de remorci, pleacă de la 1500 de euro.
Pentru că ai fost cuminte te voi lăsa cu o poză cu mine de acum peste 20 de ani 🙂
Mă bucur că am avut ocazia să împărtășesc această experiență cu tine.
Sursa: Arhivă personală
Nota: Acest concurs a fost scris în cadrul SuperBlog 2021
Ce urmează să-ți spun astăzi, e cu adevărat special, vei înțelege cu siguranță acest aspect până la finalul articolului.
Sunt convins că te-ai întrebat de multe ori care e sursa ta de inspirație, aș îndrăzni să întreb chiar care e motivul pentru care te trezești în fiecare dimineață. Nu e vreun secret că persoanele creative care reușesc să gândească cu propriul cap, vor fi mereu cu „o horă” de pași în fața oamenilor care sunt mereu în căutarea modelelor potrivite.
Cea mai puternică rădăcină a inspirației
Nu știu alte persoane cum sunt, însă pe mine cel mai mult mă inspiră creația în sine. Ea poate fi de orice natură, de la un text scris, la versurile unei piese, la arhitectura unei case, până la modul în care se îmbracă cineva. Orice formă de creație ce poate fi considerată artistică are un impact fecund asupra propriilor trăiri.
Mai mult de atât, un lucru ce l-am realizat recent e că mix-ul de „inspirațio-fericire” mi se trage din reușitele persoanelor dragi, eminamente când am contribuit la succesul lor. Sclipirea din ochii lor când îți spun că au intrat la facultatea dorită. și-au cumpărat mașina mult visată, au ajuns să aibă job-ul ideal, s-au căsătorit, e de-a dreptul inefabilă.
Toate valorile menționate mai sus, îmbinate cu mult profesionalism se găsesc pe www.answear.ro
În cazul în care nu ai auzit de acest site, el este unul dintre cele mai mari magazine exclusiviste de haine și accesorii online care activează atât la nivel național. cât și internațional, al cărei filozofii fundamentale este inspirația oamenilor și noțiunea de evoluție personală.
Prin ce se diferențiază answear de competiție?
O gamă foarte variată de produse, numărul lor depășind 80.000 de articole vestimentare
Oferte promoționale mereu active, cum ar fi o reducere de 15% la prima comandă dacă te abonezi la newsletter-ul lor, retur asigurat (plus plata acestuia dacă comanda depășește suma de 200 de lei), puncte de fidelitate pentru fiecare comandă, plus multe reduceri în funcție fiecare sezon în parte și organizarea diferitelor concursuri cu premii generoase în mediul online
Peste 10 ani de experiență
Prețuri mai accesibile la branduri de renume pe site decât în cabina multor magazine din țară. Un mic exemplu poate fi chiar în rândul gecilor de blugi https://answear.ro/h/geci-de-blugi.html
Livrări în 2 zile, dacă comanda e dată până la ora 16.00
Modul în care oferta se pliază pe nevoile tale
Și poate cel mai mare argument, peste 95% din părerile despre serviciile lor, sunt pozitive. Cercetează singur și vei crede
Un alt lucru demn de menționat, este că fix în momentul de față au un concurs foarte interesant, în care trebuie să ne arați printr-o poză sau un videoclip ce te inspiră pe tine. Mai multe detalii găsești pe https://lifespirationstartshere.answear.ro/
Îți mai aduci aminte când erai mic și îți doreai tu o haină anume, pe care n-o avea nimeni din prietenii tăi? Și venea vacanța și de Crăciun, ți-o aducea moșu’ ? Apoi numărai zilele rămase până la începerea școlii?
Apoi cu câtă mândrie o purtai în prima zi de școală, parcă uitai că era zi de luni.
Ei bine, acum, acel copil a crescut.
Ai grijă de tine :)!
Sursa: Answear.ro
Nota: Acest articol a fost redactat în cadrul competiției Superblog, în vederea probei: „Care este sursa ta de inspirație în fiecare zi? „
Doamnelor și domnilor, pensionari și neliniștiți, ființe care așteaptă cu sufletul la gură fiecare articol, astăzi e o zi mare pentru întreaga comunitate.
Recent, am aflat de un concurs cel puțin interesant, care e dedicat bloggerilor români. Mi-a plăcut mult ideea lor și au toate respectele mele pentru acest proiect, în special pentru faptul că ajută semnificativ la blogosfera românească. Jos pălăria!
Numele competiției este SuperBlog.
Și cum aici nu a putut să mă treacă nimeni pe foaia de prezențe, am venit cu acest articol. Scopul meu pentru acest concurs este de a acumula cât mai multă experiență, și de ce nu, să-mi rafinez pe cât se poate, abilitățile de scriere. Trebuie totuși să rămân cu picioarele pe pământ, competiția e foarte mare, mulți pe loc, dom’ne, însă acest lucru nu poate decât să mă bucure, chiar dacă îmi scade puțin nivelul de testosteron.
Și pe principiul doar dormim împreună, dar nu facem nimic. Am decis să-mi încerc și eu șansele cu niște nume foarte mari din această industrie, să-i spun așa.
Ce își propune competiția SuperBlog?
Din scurtul meu research, am aflat că această competiție își are rădăcinile în anul 2008 și e cea mai de seamă competiție din sfera blogurilor. Cât de mișto sună asta?
Bloggerii care aleg să participe, vor scrie pe diferite teme, în mare parte alese de sponsorii concursului și vor fi notați de un juriu. Până acum s-au organizat peste 22 de ediții, evenimentul având loc începând cu anul 2013 de două ori pe an (toamna și primăvara)
Mai mult de atât, competiția nu e doar pe ochi frumoși. Se pun în joc premii considerabile, parteneriate cu diferiți sponsori, vouchere de cumpărături și oportunitatea de a sta la „masa bogaților”. Cu alte cuvinte un loc prietenos, unde ai ocazia să întâlnești oameni asemănători cu tine, pasionați de scris și dornici să-și împartă poveștile. Clasa a 4 a bate la ușă cu astfel de descrieri, promit la concurs să dau mai mult.
Dacă crezi că ți se potrivește, ai formular de înscriere chiar aici. Condițiile de participare sunt minim 20 de articole publicate la tine pe blog și 3 luni de experiență. Apoi să postezi un articol prin care îți declari prezența la concurs și ești pregătit de eveniment. Însă, va trebui să te grăbești, termenul limită pentru înscrieri este 1 octombrie.
Așa își începea Nimeni Altu melodia „așa rămân” acum 10 ani.
De câte ori am zis și noi, că nu vom schimba niciodată? Că niciodată nu vom face acele lucruri. că doar inconștienții fac așa ceva. Și uită-ne acum.
Tu cum mai ești, frate?
Știu că a trecut multă vreme de când n-am mai vorbit, însă nu-mi fac griji, sunt convins că ești sănătos și ai avut puterea să distrugi tot ce a fost rău în viața ta. Vezi tu, nici nu mai știu de câți ani nu ne-am mai văzut, cu toate astea. știm amândoi, că amintirile nu se uită atât de ușor. Exact ca un copac, oricât am încerca să tăiem din el, tot rămâne trunchiul.
Astăzi, nu ne mai facem griji pentru cum o să fie teza la română, nu ne mai facem nervi dacă ne eșuează itemele la fierar, nu mai avem emoțiile ce le aveam când juca Steaua prin Europa și nu ne mai interesează dacă tipa aia mișto, din clasa de langă noi, îsi va lua a 2 a zi colanții ăia negri, deoarece acum e mamă.
Avem alte preocupări și ne gândim la total alte chestii acum, însă oricât ne-am crede noi de bărbați, în spatele iluziei de adulți, vom găsi mereu aceeași copii. Care nu aveau nevoie de bani, ca să se simtă bine. Era suficient să ne uităm unul la altul, ca să începem să facem crize de răs. Îmi place să cred că acele povești ce le-am trăit atunci, nu au murit niciodată și că încă ne aducem aminte cu bucurie de glumele alea proaste, la care doar noi râdeam. Și că oricât am îmbătrâni, vom avea suflete la fel de tinere.
În rest, ai grijă ce faci cu timpul tău, pentru că nu ți-l mai dă nimeni înapoi. Am învățat să nu mă mai joc cu timpul, că n-am timp de așa ceva.
Mi-am mai dat seama, că-n momentele când timpul îngheață și rămân cu sentimentele reci, nu mă poate încălzi nicio zdreanță.
Ideea acestui articol a fost preluată-împrumutată-furată-ciordită de la Ivanna, o bloggeriță pe care o citesc de ceva ani buni. Povestea ei o poți citi aici.
Ce a spus ea pe acolo, m-a făcut să fiu puțin nostalgic și să-mi aduc aminte puțin de copilărie și de prima oară când am simțit insecte de ordinul lepidopterelor în stomac.
Toată întâmplarea începe de pe vremea când nu aveam toți dinții în gură, nu voiam să dorm după-amiaza și nu știam să-mi scriu nici numele. Atunci am cunoscut-o pe ea, să-i spunem M, era o fată cuminte, la locul ei, îi suna capul plin (vorba lu’ Becali), desena frumos și alte detalii pe care nu mi le amintesc. Ca aspect fizic, era inteligentă. Glumesc, era blondă, ochii verzi, puțin mai înaltă ca mine, cu dimensiuni proporționate și fără sâni, din păcate. ( A vorbit pedofilul din mine)
În grădiniță n-am avut prea multe interacțiuni, bine, nici nu știam prea multe cuvinte pe atunci. Încă nu știam niciunul dintre noi că destinele noastre aveau să unească cândva sau că ne vom jura iubire veșnică și ne vom căsători, vom face o nuntă ca-n povești, vom face copii frumoși, ca noi, care când o să crească o să fie fotbaliști și antreprenori, lumea o să scrie cărți despre ei și numele nostru n-o să moară niciodată. Până să se întâmple toate astea, ne limitam la jucări, cântece, desene și bătaie.
Primul gest romantic făcut de mine vreodată a fost făcut pentru M. Deja crescusem, știam cum stă treaba cu iubirea, aproape terminam grupa mare și am văzut deja multe desene la activ, eram băiat mare. Era 1 martie, mi-a dat mama flori și mărțișoare să le dau educatoarelor și doamnei cu care făceau engleză, că așa e frumos. Cum a gândit-o fratele vostru? Bă, mie aia de engleză, oricum nu-mi prea place, îi dau doar flori, să se mai ducă în puii mei. Înainte să vină părinții după noi, m-am dus repede la M și i-am spus, vreau să-ți dau asta, din partea mea, sau ce replici de agățat aveau pe atunci. Mi-a mulțumit, dar nu m-a pupat. FMM. Atunci avea să se aprindă prima flacără între noi, bine era mai mult de intensitatea unei brichete rămasă fără gaz, dar nu conta. Tot era mai bine decât nimic.
După grădiniță, am promovat amândoi la școală, eram în aceeași clasă. Totul era bine și frumos. Am început să ne înțelegem bine din primii ani de școală, mi se pare că-n clasa a 2 a, am stat și-n aceeași bancă. Ocazional ne mai vizitam, stătea la 2 străzi distanță de mine. Ne uitam la desene pe Jetix și făceam temele împreună. Încă îmi aduc aminte de Ce-i cu Andy? Copiii de la 402 sau Viața cu Louie. Alte activități de pe atunci, alergam ca idioții prin grădinile oamenilor, vorbeam prin bilețele la școală ( ce dor îmi e de asta), făceam schimb de coduri la gta și sunam oamenii cu număr ascuns. Cea mai bună glumă de atunci era următoarea. Ne alegeam cu grijă victima, ne îngroșam cât puteam de mult vocea și spune așa: Uită-te pe geam ! Și în momentul în care se uita, îi dădeam duma șuralo ”O vezi pe mă-ta? ” Genial, ni se părea. Toate astea până la ora 9, că atât aveam voie afară. Și atunci aveam program la TV, începeam cu regele șaman și apoi ne uitam la Inimă de țigan. Mi-au marcat copilăria serialul si desenul ăsta.
Îmi aduc aminte că până în clasa a 2 a, nu aveam internet . Și comunicare era mult mai dificilă. Aveam un celular în casă și acolo mă suna. De fiecare dată răspundea unul dintre părinți și avea același text: ”Alo ? Familia Koreni? Ce face, Răzvan? Poate vorbi? ” și niciodată nu vorbeam mai mult de 2 minute la telefon. Foarte mișto vremurile.
Între timp, am ajuns în clasa a 4 a ,eram șmecheri, aveam 10 împliniți, avea mess, ea m-a convins să-mi fac și hi5, putem spune că eram cineva. Hai să vă las și o poză din tinerețea mea.
Bine rău, nu ? Mai am câteva pe care o să le pun pe parcurs.
Am mai fost în 2 excursii împreună, una la Reșița și alta la muntele Semenic, erau organizate de învățătoare de atunci. Acolo pe munte, ne-am dus cât am văzut cu ochii și ne-am ținut de mână, pentru mine oară. Era iarnă, multă zăpadă, tribunele erau în delir, babele aplaudau. (să mor de nu făceam descrieri mai bune în clasa a 4 a)
Apoi am început să ne mai cultivăm, ea învățase engleza (avea id-ul de mess: m_coolgirl)(habar n-aveam ce înseamnă, citieam exact cum se scrie), era printre primii la școală, era fană Hannah Montana și eu aveam un tricou cu Ronaldinho și jucam fotbal de dimineața până seara. Jucam și la o echipă, unde M venea și-mi făcea galerie.
Cum se întâmplă în viată și clipele frumoase nu țin la nesfârșit. Am avut prima ceartă. A pornit de la faptul că mi-a spart contul de mess și nu că era ea vreun hacker de mic, dar era o sarcină ce putea să o facă oricine care știa câteva literele. Parola contului de mess era steaua. N-am gândit-o prea mult, ce-i drept. Tot de la ea am aflat asta, și am început să-i zic că de ce, că nu e frumos, că eu n-aș fi făcut așa ceva și ce mi-a mai venit la gură.
Apropo, de la maimuță încoace n-am fost inspirat la alegerea id-urilor. La început stăteam pe id-ul mamei mele, apoi aveam ceva de genul k0r3nyrAzV@n, apoi razvy_fight și ulterior jonister_crazykill3r, ăsta l-am avut până la început de liceu. Și acum numele meu de insta e _razvanutuu_ și pun poze cu cactuși. N-am făcut progrese prea mari.
Ne-am împăcat, ne-am certat, ne-am împăcat, am tras-o de codițe, ea m-a pălmuit, ne-am împăcat și apoi a venit ultimata, aici s-a terminat povestea.
Eram la mine pe stradă cu niște prieteni și o văd că trece pe lângă mine cu o persoană ce nu puteam s-o suport și ea știa bine asta. Era o tipă cu moravuri îndoielnice, o terchea-berchea, o vacă ce merita să fie dată la țigani (vorbă veche) Și nu m-am înselat când o catalogam în felul ăsta, acum o știe tot orașul cum e de fapt.
Și ajung acasă, nervos, cu bale la gură, intru pe mess și pun la status: ”Kne may ymy trm msj. ignore. may ales m.
N-au trecut 5 minute și îmi dă mesaj. ” dc ai zis asa de mn? ”
Și aia a fost, ignore, fără alte explicații
Ne-am mai certat odată la scoală și aia a fost, după n-am mai vorbit vreodată cu toate că am fost în aceeași clasă până-n a 8-a.
Nu mai știu nimic de ea. am auzit că a mers la un liceu de șmecheri și că acum e la o facultate bună, dar alte detalii nu știu.
Lipsa de comunicare mereu naște un conflict și astfel s-a dus o prietenie frumoasă.
M, dacă citești povestea, aștept un răspuns, poate scrii și tu cum a fost totul din perspectiva ta, chiar dacă au trecut mai bine de 10 ani și n-am mai vorbit
Te pup… pe obraj, chiar dacă nu mai știu cum arăți. Două puncte ics.
Corona virus, pandemie, criză economică, al 3 lea război mondial, sfârșitul lumii.
Bun. Acum să vă zic ce mi s-a întâmplat pe final de decembrie.
26 decembrie 2019 , ora: 21 04, județ Timiș, Europa
Totul s-a întâmplat pe vremea când încă puteai să cutreieri lumea în lung și-n lat fără ca organul legii să te-ntrebe de sănătate. Eram cu un amic venit din țări străine (foarte important) în centrul orașului de care aparțin. Urma să ne cumpărăm una, alta pentru că la ora 22:00 avea să înceapă un meci disputat de o echipă semi-profesionistă din Premier League. În timp ce mergeam spre supermarket, omul meu s-a gândit că are nevoie să scoată niște fonduri monetare.
Ne oprim lângă un ATM, pentru ”a fi chelit” de cunoștința mea. Introduce omul cardul, efectuează procesul aferent obținerii de monetar, reușește să-l ducă la bun final, îi vin banii omului, îi bagă în buzunar ( #bagăbanii-n buzunar) și apoi așteaptă și așteaptă și așteaptă. Și tot așa. Vizibil deranjat de situație, cu o oarecare surpindere, aș putea spune, tipul întreabă retoric:
– Bă, unde-i cardu’ ???!!!
Aici lucrurile încep să scape de sub control, iar situația devine tensionată.
Îi sugerez să sune la numărul de pe bancomat și să le explice oamenilor problema. Neavând alternativă, asta și face. La capătul celălalt al firului răspunde o doamnă și începe un dialog între ei.
-Sunt aici la aparatul de făcut bani și nu mai îmi dă cardu’, ce fac acuma?
Apoi e rândul doamnei să vorbească, îl întreabă unde s-a întâmplat nenorocirea, ce sumă a extras din bancomat și multe alte întrebări, un fel de Cabral la ”Ce spun românii”. Până la o întrebare care îl pune în dificultate pe prietenul nostru, așa că decide să-mi ceară mie niște lămuri. Acoperă ușor difuzorul telefonului și mă întreabă:
-Cum adică persoană juridică?
Îi spun că nu e așa ceva. Și doamna îi spune că a înțeles problema și apoi a adăugat clasicul ” vă sunăm noi”.
Pământeanul nostru, nu s-a mișcat de la ATM, așteptând telefonul salvator în timp ce eu am mers până la magazin pentru a-mi cumpăra lucurile de care aveam nevoie.
La nici 5 minute, când m-am întors, omul a mai vorbit o dată cu doamna care trebuia să rezolve problema. Și îmi spune în felul următor:
-Bă, m-a sunat aia și a zis că trimite măine la 10 dimineața pe unii să scoată cardul.
Apoi l-am întrebat ce o să facă până atunci. Și îmi spune.
-Bă, să mor yo, de mă misc de aici până nu vin ăia. Nu pot altfel, că ăștea fură și rămân fără card.
Îi explic că nu are ce să se întâmple și chiar dacă cineva ar reuși să-l scoată nu ar știi pin-ul.
-NUUU! Să nu aud așa ceva. E prea periculos să plec de aici.
După un alt schimb de replici, omul mi-a spus că el o stea acolo până dimineața și că nu e vreo problemă dacă vreau să plec.
Am mai vorbit, ce am vorbit. Apoi am asistat la un număr de magie cum n-am mai văzut în viața mea. Se controlează prin buzunare și hocus-pocus, scoate cardul.
Tot aici, tot eu, tot ca înainte. Amintirile încă mă apasă, poveștile pe care mi le spuneai, poarta la care mă așteptai, jucăriile, poeziile, poza de pe perete, Boby și Fury, care erau deja obișnuiți cu prezența mea acolo și nu mă mai lătrau.
25 februarie
Aveai obiceiul să împarți totul cu mine, bucuriile, experiențele, mâncarea, scrisul, nebunia. Uneori, îți luai de la gură, doar ca să am eu. Pe atunci nu întelegeam de ce faci asta, dragostea era un cuvânt prea mare pentru un copil atât de mic.
25 februarie
Îmi e dor. Îți simt lipsa. E minunat să ai mereu pe cineva lângă tine, să poți să te deschizi din punct de vedere sentimental și persoana cu care vorbești chiar să te asculte. E plăcut să gândești liber și să spui cu adevărat tot ce simți, apoi să șimți căldură. nu judecată.
25 februarie
Sunt aici și n-am să plec. Încă trăiesc așa cum cred pentru că știu că ai vrea să fiu ca-n vremurile bune.
25 februarie
Mai ții minte cum mă învățai literele? Mâzgăleam caiete cu ele, acum din ele fac emoții. Și încă scriu, uneori mai și mâzgălesc. E pasiunea noastră, nici moartea nu o s-o facă să dispară.
Am plăcerea ca primul articol din acest an, să fie dedicat unei persoane cu adevărat speciale. Un om pe care nu ai ocazia să-l întâlnești zilnic, un războinic cum nu s-a mai dat de la Prâslea încoace. Un model pentru noua generație, fraților.
Cu greu poate fi descris în cuvinte această făptură minunată dată de bunul Dumenezeu. Doar când mă gândesc despre cine urmează să scriu, mă trec toate alea, inima mi se umple de emoții și simt niște fiori ciudați în zona superioară a picioarelor, nu știu exact ce înseamnă asta. Unii ar spune că am erecție.
Fără alte introduceri, urmează un monolog cu eroul nostru, o persoană iubită, adorată, agreată, suportată de toate ființele de regn animal cu care a avut de-a face. Incredibil, vă spun eu, o persoană extraordinare, o personalitate așa și așa și un nume pe care nu am să-l spun.
Sincer, te-aș fi invitat la o discuție, la un pahar de ceva, dar mi-a fost rușine, domnule. Știu că nu se cade să vă propun așa ceva, pentru că între noi există diferențe majore, în special de cunoștințe. Și să nu ma înțelegi greșit, pardon, înțelege-ți greșit, dumnevoastră sunteți cu multe trepte peste mine, dar ce zic eu trepte. etaje direct. Doar știți atâtea lucruri, cum face vaca, cum se tunde oaia și cum se belește… mielu’.
O chestie nu reușesc s-o înțeleg, poate sunt eu nebun sau poate nu am dreptate, dar nu pot să îmi dau seama, de unde ai scos scorurile pe care le ai, 100 de lei pentru ceea ce oferi, fără nici un bonus mi se pare exagerat. Mie mi-a reperat cândva unu’ teracota și mi-a cerut doar 40 de lei. Și încă sunt mulțumit de lucrarea lui.
În rest, nimic de reproșat, sănătate și mulă, multă iubire, de aia pe bune, nu cum îți oferă ăstea, iubire… nici nu zic de care, că e urăt. Multă iubire îți doresc, ca aia de la Mircea Radu.
Scriu acest text cu steagul în mână. Pentru că sunt român. Și, da, sunt mândru de asta.
De mic mi-am dorit să spun asta, să nu-mi fie frică să te privesc în ochi și să-ți spun: Da, frate. Sunt român.
De obicei, nu scriu despre fotbal, însă acum nu e ”de obicei”. Ieri, 24.06.2019 tricolorii noștri under 21 au pus numele echipei naționale în top 4 cele mai bune tări din Europa. Voi vă dați seama cât înseamnă asta?
Să termini pe primul loc într-o grupă cu Franța, Anglia și Croația? Unde să mai pun că n-am pierdut un meci oficial din 2016. Și vorba aia, am jucat cu echipe cu o valoare a lotului incredibilă, echipe care te speriau doar când le auzeai numele. Înainte să înceapă Europeanul, nimeni nu dădea nici cea mai mică șansă. Cu toate astea, românașii noștri s-au calificat în semifinale, bă, băiatule.
Jucătorii ăstea merită toate respectele, au reușit să mă treacă prin niște emoții ce nu le-am simțit în peste 20 de ani. Și mă bucur maxim pentru ei. Mă bucur că sunt contemporan cu ei. Fotbaliști de vârsta mea, poate chiar mai mici ca mine, care au reușit să pună numele tării pe harta echipelor mari.
După meciurile din grupă, privesc naționala României cu alți ochi, o văd în sfârșit ca pe o o echipă cu mentalitate de campioni. Nu trebuie să ne speriem de ce urmează, tricolorii noștri au demonstrat destule. Avem o echipă fantastică, cu Radu în poartă care a fost eroul serii cu Anglia, care ține niște discursuri în vestiar, de te face să te ridici în picioare și să îți dorești să intri tu pe teren, cu Manea, care a oprit de nenumărate ori jucători de zeci de milioane de euro peste valoarea lui, cu Fl. Coman care a făcut să sară în aer o țară întreagă cu execuțiile sale, un Coman care a distrus o națională a vedetelor și ne-a arătat că nu suntem atât de mici pe cât ne credeau ei, un Pușcaș care a înscris fix atunci când aveam nevoie de gol. Și cel mai important, un Rădoi care a fost unul dintre singurii nebuni care a crezut în șanșele noastre și a abordat fiecare meci la victorie. Pe scurt, o echipă.
Pentru astfel de momente iubesc eu fotbalul. Povestea continuă.
Să vină nemții, să vină nemții!
Sper să jucăm cu aceeași atitudine cum am făcut-o și-n grupe. Și, sincer, mult mai important decât scorul, vreau să văd cum jucătorii noștri se luptă pentru fiecare balon, cum își dau sufletul pe teren, la fel cum au făcut-o și până acum. Indiferent de ce o să urmeze, eu o rămân mereu cu ei și nu o să-i critic pentru greșelile lor, pentru că nu-s un suporter de rezultat. Și am curajul să spun ”Hai România” oricând, nu doar când biletul e verde.
Felicitări, băieți! Încă o pagină de istorie a fost scrisă. HAI ROMÂNIA!
Bamdighidibam 